Libida nu ar fi ceea ce e fara oameni. Unul dintre lucrurile descoperite in ultimul an, de cand m-am “legat” de Libida, a fost ca oamenii sunt cei care fac cetatea sa fie deosebita. Si nu spun de oamenii care erau acolo acum sute de ani, spun de oamenii care sunt acum acolo, de arheologii care spun povesti fascinante de fiecare data cand ajung acolo.
Unul dintre acesti arheologi este Mihaela Iacob, numismat de meserie, omul care m-a condus, impreuna cu echipa sa de colaboratori, pe fiecare metru patrat al cetatii. Tot ea mi-a povestit de greutatile prin care trece arheologia din Romania, de banii necesari si de ceea ce reusesc cu doar 10% din minimul necesar unui sit cat de cat normal. Nu am mai vazut de mult atata pasiune la un om si, daca am incredere ca, la un moment dat, ceva se va schimba, asta se intampla datorita oamenilor ca ea.
Tin minte, cand am fost cu Cristina Bazavan acolo, cat de emotionata era Mihaela cand ii povestea Cristinei tot ce se intampla, toate eforturile facute pentru a pastra tabara arheologica pe picioare. Tin minte ce bucuroasa era cand m-a vazut, impreuna cu inca 16 oameni, toti veniti sa asculte povestile Libidei.
Daca nu as avea o pasiune pentru cetati, as face pasiune pentru astfel de oameni. Nu am intalnit la Slava Rusa arheologi care sa nu fie pasionati, care sa nu doreasca sa stie cat mai multe. Si, ce imi place: cand ii asculti, te intorci in timp.
