In ultimul an am citit cam tot ce a scris Richard Branson: Losing my Virginity, Screw it, Let’s do it, iar recent am citit Business Stripped Bare. In ultima povesteste mult despre liniile sale aeriene. Asa ca a inceput sa ma intereseze din ce in ce mai mult industria aviatica. De exemplu, nici acum nu inteleg de ce nu au costuri fixe la bilete (de fapt, nu, nu inteleg de ce trenurile nu au costuri diferite in functie de perioada de timp fata de plecare). Zic ca nu inteleg de ce trenurile nu au alt mod de a vinde biletele, pentru ca mi se pare mai logic modul de a vinde la zborurile cu avionul, in functie de cata nevoie ai.
Oricum, introducerea a fost facuta pentru ca acum vreo doua luni am primit invitatie la o plimbare pana in Timisoara sa vad un simulator de zbor, simulatorul celor de la Carpat Air. Mi-a luat vreo luna sa pot confima o data sigura, inca vreo doua saptamani sa ma pot duce si, intr-un final, doua saptamani sa scriu despre experienta.
Invitatia era facuta astfel: vii dimineata, mergi la simulator, pleci dupa-masa inapoi. Ceea ce era ok, daca eu nu as mai fi vrut sa stau putin in Timisoara, cu gasca de-acolo, asa ca am cerut biletul de intoarcere a doua zi. Si, ca o consecinta, datorita faptului ca aveam mai mult timp, cei de la Carpat Air m-au invitat sa vad tot hub-ul lor din Timisoara: de la birouri administrative la hangare, cu explicatii despre intretinerea avioanelor samd.
Fascinant. Cel putin partea de intretinere a avioanelor, cu ordinea care trebuie sa existe in hangar, este foarte misto de urmarit. Fiecare piulita trebuie etichetata si pusa intr-un loc anume, fiecare componenta trebuie verificata ca lumea, peste tot e o curatenie de spital (exagerez putin, dar chiar m-a surprins cat de curat era intr-un hangar de aviatie… ma asteptam sa fie ulei peste tot etc).
Revenind la plecare: cand am primit biletele l-am intrebat pe varu (colegul meu de peripetii) daca stia ca cei de la Carpat Air pleaca de pe Otopeni. Ma gandeam ca sunt low-cost, deci ma asteptam sa zbor de pe Baneasa – ar fi fost prima data. Dar nu, Carpat Air nu e linie low-cost, dupa cum au subliniat fetele care ne-au primit in Timisoara: Adina Szony si Adina Sava. Mai mult, nici macar linie nationala nu sunt, sunt mai degraba regionala.
Chiar e interesant, pentru ca e prima data cand aud ca, pentru a merge in Suceava, de ex, cu Carpat Air, trebuie sa schimbi in Timisoara. Prima data cand mi s-a intamplat ceva asemanator a fost acum vreo doi ani cand, pentru a ajung in Ankara, a trebuit sa schimb in Istanbul (in sensul ca am schimbat un avion de la aceeasi companie aeriana pentur a zbura undeva in tara).
Nu am mai avut posibilitatea sa privesc din interior industria aviatica si, trebuie sa spun, mi-a placut. Mai ales ca, spre surprinderea mea, am descoperit ca au piloti de nationalitati diferite (da, nu trebuia sa ma mire, dar s-a intamplat).
Revenind la hangar, m-a impresionat timeline-ul reviziei avionului (un Saab 2000, model cu care am si zburat catre Timisoara si inapoi): dureaza cam vreo 20 de zile, cu componente foarte clar evidentiate si parcurse, cu un timeline pus pe ditamai panoul, unde oamenii isi taiau taskurile samd. Project management at its best. Am si aflat, de altfel (nu ca nu banuiam), ca transportul aviatic e cel mai atent administrat si reglat dintre toate, ca exista niste reguli asa de stricte incat, daca nu le respecti, risti sa nu mai poti zbura (tu, companie aviatica, nu discutam de oameni).
Evident, la pranz am verificat cantina locala, unde am uitat sa ducem tavile, motiv pentru care ne-am luat suturi in fund – pe buna dreptate, dar avem o scuza: eram nauci de somn :D . Dupa masa ne pregateam sa testam simulatorul si, va spun sincer, tot ce voiam era sa dorm, pentru ca ne treziseram la 6 dimineata. Eh, nu am avut cum, pentru ca a inceput partea a doua a traseului: cum sa devii pilot. Scoala de pilotaj pare complicata si au cele mai mari manuale pe care le-am vazut vreodata: un dulap intreg, chiar, fiecare super gros. Si pentru fiecare avion pe care vrei sa il pilotezi, mai trebuie un test. Pentru fiecare mod de zbor (zi, vizibil, radar, noapte), al modul. Samd. Cred ca iti ia vreo 200 de ani sa le termini pe toate. Ganditi-va, daca e sa raportezi la auto, ca pentru fiecare tip de masina luat mai trebuie sa dai un examen: ai invatat sa conduci pe Dacia? Daca iti iei Mercedes GLK mai trebuie cel putin doua examene: unul pentru ca ai tractiune integrala, altul pentru ca e alta masina. Vrei sa treci la SL 500? Inca doua minim, daca nu chiar 3: Unul pentru ca ai peste 300CP, altul pentru ca e alt model de masina si ultimul pentru ca ai cutie automata. Si tot asa…
Intr-un final, simulatorul. Inainte de a ajunge acolo eram oarecum dezamagiti, pentru ca auziseram ca nu era din ala mecanic, care te ridica, care te invarte si te arunca. Era doar unul fix, cu ecran mare care se misca si te invarte. Dar vai, cat de mult ne inselam :)) Mie aproape ca mi-a venit rau la un moment dat :)) Am decolat, asistat de instructor, deasupra Frankfurt-ului, am survolat districtul financiar, am vazut podul de unde l-am sunat pe Alex Seremet de la BMW sa ii fac o gluma proasta spunandu-i ca am intrat cu masina in Main samd.
Nu stiu daca stiti, dar mansa aia trebuie tinuta in permanenta, ai un fel de pilot automat, dar nu e ca la masina, unde acolo sta. Mai mult, trebuie sa tii avionul la un unghi de 5-10 grade, ca altfel te cam invarti. Ah, si ai un buton de miscat mansa mai usor, pe care eu nu l-am nimerit prea bine :)) Pana la urma am aterizat fericit… perpendicular. Mai pe scurt, daca ati fi zburat cu mine in avion, am fi stiut toti ce ati mancat :))
Varu a fost mai bun decat mine (de fapt, e ceva constant la el cand vine vorba de avioane, impuscaturi, kart samd, cred ca tine de cei doi ani de facultate pierduti in fata calculatorului :)) ), reusind o aterizare perfecta, dupa ce a zburat in vant si ploaie.
Intr-un final, cu o macheta de Saab 2000 in sacosa, am plecat la hotel, unde am adormit instant. Seara am iesit la o plimbare cu gasca din Timisoara, primitoare ca de obicei.
Surpriza, insa, a venit a doua zi, cand, la plecare, mi-a fost inmanat un bilet pe care scria “JMP” in locul numarului de loc din avion. E vorba de “Jump Seat”, un scaunel rahitic chiar in spatele pilotilor, in cabina. Da, am zburat pentru prima data in viata in cabina unui avion. Cu un pilot din Isle of Man care era la fel de fascinat de povestile mele cu masini testate pe cat eram eu de povestile cu avioane (in Isle of Man nu au limita de viteza). Cu castile pe urechi – castile in care auzeam pilotii si turnul de control, nu iPod-ul – am stat o ora intepenit in scaunelul respectiv, dar din nefericire (sau din fericire), nu a fost nici o problema, totul a decurs perfect normal si, o ora mai tarziu, aterizam perfect pe pista aeroportului Otopeni.
Le-am sugerat celor de la Carpat Air sa mai cheme bloggeri la simulator, mai ales ca Timisoara are o comunitate foarte puternica, pentru ca sigur ar avea succes.
Am recitit tot ce am scris si imi dau seama ca nu reiese asa de mult pe cat as vrea cat de misto a fost: mi-a placut simulatorul, dar mai mult mi-a placut sa cunosc o companie aviatica din interior (atat cat se poate, evident). Dupa ce am vazut aici pot spune ca zbor mai linistit (nu ca nu zburam si pana acum, nu am fost niciodata stresat), pentru ca iti dai seama ca, pana la urma, e vorba de noroc, nu de pregatire, care e extrem de atenta – ma astept ca toate liniile aeriene sa respecte aceleasi reguli.
Mai sunt cateva poze din simulator, pentru ca nu am apucat sa fac poze si in hangar (era complicat sa trec cu camera si, sincer sa fiu, nu ma tenta asa de tare, voiam sa fiu atent la ce vad, nu la camera foto).
