Abia ma trezisem. Pana la urma, nici o problema, asteptam de 3 zile, deci nu eram chiar obosit. Cred ca am dormit 12 ore pe zi, pentru ca altceva nu aveam ce face. Calul isi gasise singur o mare pajiste pe care pastea linistit si se bucura la vederea ierbii.
La un moment dat, s-a intunecat. Nu era chiar asa de urat, eram sigur ca vine o furtuna, prea era cald. Dar ce nu ma asteptam era sa aud sunetul ala. L-am simtit dinainte de a-l auzi, de fapt, cand m-a prins o mare tristete. Sau frica. Sau o dorinta nebuna sa nu mai traiesc. Nu stiu cum sa explic sentimentul, dar nimeni nu ma pregatise pentru asa ceva. Eu stiam doar ca trebuie sa ma bat cu un zmeu, in nici un caz ca voi fi si deprimat cand se intampla asta.
Apoi am auzit. Nu era nimic pe lume care sa ii semene. Crezusem ca se va auzi ca o sageata venind, un sunet subtire si ascutit. Dar era ca o intreaga armata venind spre mine, sunete de palosuri si scuturi pravalindu-se spre santul in care imi faceam veacul. Parca erau tunete, trasnete, un uragan care vine sa scuture tot in drumul sau.
Si apoi l-am vazut. Mai intai ca un punct, apoi ca o musca, apoi ca o randunica. Si atunci mi s-a facut frica. Pentru ca ce venea nu putea fi un buzdugan. Nu, nu putea. Era prea mare. Era imens. Cum sa ma lupt cu fiinta care ridica monstruozitatea aia? Cum sa sper, vreodata, ca l-as putea invinge pe cel care invartea asa ceva deasupra capului???
In spatele meu, calul ramasese cu gura deschisa, cu iarba printre dinti, privind si el spre soarele care fusese acoperit. S-a uitat apoi la mine cu mila, dupa care s-a dus sa se ascunda.
Acest articol este scris ca tema in timpul workshop-ului Blogoree, despre continut cu Vlad Petreanu. Scriu asta aici pentru ca articolul este complet fara sens pentru acest blog, dar a fost un exercitiu foarte misto. Si nu voiam sa credeti ca am luat-o razna. Mai mult decat de obicei.
Workshop-urile Blogoree sunt parte a unui proiect pornit cu Romtelecom.
sursa imagine
