De cateva zile sunt in carja. Din motive care nu au legatura cu blogul sunt cu piciorul imobilizat. Sau poate blogul are legatura. Daca nu aveam blogul nu il cunosteam pe George Lemnaru, care nu ma invita la fotbal, unde nu faceam o entorsa atat de grava incat doctorul Alin Popescu – un doctor extraordinar, daca aveti nevoie spuneti-mi sa va trimit la el, desi sper sa nu fie nevoie – a exclamat: cum de nu ti l-ai rupt?
Consecinta acestui fapt este ca am inceput sa apreciez mult mai mult libertatea mea de miscare si sanatatea, de care nu ma pot plange in mod normal – racesc foarte rar, foarte rar ma imbolnavesc samd. Imi lipseste libertatea de miscare. Nu ma deranjeaza atat durerea, cat faptul ca un drum care imi lua 10 minute inainte imi ia acum 30. Sau daca ma duc undeva unde trebuie sa stau in picioare, prefer sa nu ma duc sau sa stau cat mai putin. Sau ca nu pot sa plec din tara saptamana viitoare pentru ca trebuie sa am grija la picior. Si pentru ca nu ma pot duce undeva unde sa stea oamenii dupa mine.
Ma deranjeaza ca doua luni de-acum inainte nu mai pot alerga sau juca fotbal. Nu mai pot termina scoala de soferi pentru motocicleta. Ma deranjeaza ca ma doare piciorul dupa ce merg o ora. Sau ca ma doare mana de-atata mers :D
Ma deranjeaza ca sunt ca in sesiune: tot anul nu aveam chef de petreceri, dar in sesiune m-as fi dus la toate. Cam asa sunt eu acum cu piciorul.
Multi ar spune: da, dar vei munci mai mult. Vezi ce am zis mai sus: acum am chef sa ies, acum am chef sa plec. Ghinionul face sa fi venit si primavara. Si sa fie frumos de iesit. Ieri, din cauza asta, nu am putut sa ies cu nepoata mea in parc (sunt nebun dupa ea, e cel mai frumos copil pe care l-am vazut vreodata).
Interesant de observat este atitudinea celor din jur, insa. Prietenii fac misto de mine. Stiu ca nu e foarte serios (ca am sa fiu ok in 2 luni), asa ca isi permit sa ma tachineze. Necunoscutii, insa, evita discutia. Mai ales ca nu am ghips vizibil pe picior (este o atela rigida pe glezna, nu e ghips din ala alb pe care te poti semna :D ), persoanele pe care le cunosc prima data presupun ca e ceva permanent. Si incearca sa evite sa se uite, sa mentioneze, pana le zic eu ca e de la fotbal si voi fi ok. Dar ce senzatie ciudata. Si ma intreb cum se simt cei care au de trait cu asa ceva toata viata. Cum te simti cand lumea se uita la tine deodata altfel decat ar fi normal. Din fericire EU nu vad mila in ochii lor (sau poate nu stiu sa o vad). Dar nu vreau sa imi inchipui cum ar fi.
Cineva ma intreba daca oamenii din jur ma ajuta. Nu foarte tare. Nu ma lasa sa intru primul la metrou (am mers insa numai o data de-atunci), se lovesc in continuare de mine – si ricoseaza dureros, pentru ei, de obicei. Au fost si persoane care m-au ajutat (cineva mi-a dus mancarea pana la masa la un “impinge tava”, de exemplu), dar rar.
In ultima vreme (2-3 luni), am avut ocazia sa traiesc niste situatii diferite de viata mea din ultimii 5 ani. Si ma intreb: oare cati dintre noi luam “for granted” ceea ce avem? Internetul, sanatatea, rudele, prietenii, persoana iubita? Puneti mana pe telefon si sunati-i! :)
