Weekendul trecut am fost, pentru prima data, la Festivalul International de Teatru de la Sibiu. Trebuie sa recunosc ca, desi imi inchipuiam ca vor fi spectacole interesante, stiam deja ce gasca se adunase acolo si imi era tare dor de Sibiu, experienta mi-a depasit cu mult asteptarile. Singurul lucru de care-mi pare rau e ca n-am stat macar o saptamana.
Primul lucru de care mi-am dat seama, ajungand acolo, e ca avem nevoie de teatru. Nu mai fusesem de ceva timp la o piesa, in schimb mergeam regulat la film. Si simteam lipsa unei ore de stat in fata scenei, savurand jocul actorilor, urmarind cu sufletul la gura o poveste construita cu elemente autentice. Fiindca da, veti spune ca si un film iti poate oferi toate astea, dar starea traita nu-i nici pe departe aceeasi. Nimic nu se compara cu o piesa jucata in fata ta, cu replicile rostite cand raspicat, cand soptit, incat sa iti capteze atentia si sa te faca sa sorbi fiecare cuvant, cu scartaitul parchetului sub pasii actorilor, cu amalgamul de parfumuri din sala si ropotul de aplauze care incheie o poveste bine pusa in scena. Si cu senzatia cu care pleci de acolo, cu sentimentul ca esti alt om si, uneori, chiar vorbind singur pe strada – dupa cum imi povestea cineva recent.
Avem nevoie de teatru fiindca ne ajuta sa ne dezvoltam creativitatea, sa vedem lucrurile intr-o alta lumina, sa ne regandim atitudini, directii, reactii. Sunt piese care te fac sa razi, altele care te impresioneaza pana la lacrimi, insa fiecare iti aduce ceva nou, iti largeste inca putin orizontul. Nu trebuie sa fii iubitor de teatru, nici macar cunoscator, ca sa intelegi efectul unui spectacol reusit asupra publicului sau. Si ceea ce mi se pare fascinant e modul in care un actor desavarsit reuseste sa intre in mintea spectatorului si sa se joace cu ea, ca si cand ar tine intre degete sforile unei marionete. Felul in care ii transmite emotiile, imprumutandu-i din trairile lui care il transpun, pana la urma, intr-o cu totul alta lume. Fiindca asta e alt lucru extraordinar pe care teatrul ti-l ofera: biletul de acces catre o alta lume. Timp de doua ore, uiti de tine, iti deschizi mintea si te lasi in voia jocului. La plecare, e posibil sa ai alta perspectiva asupra problemelor tale, asupra oamenilor din jurul tau si chiar asupra ta.
Asadar, am ajuns in penultima zi la FITS si primul spectacol pe care l-am vazut a fost o demonstratie de circ modern a trupei Les Parfaits Inconnus, sase domni la costum carora, la prima vedere, nu prea iti venea sa le atribui o mobilitate peste medie. Cu toate astea, spectacolul oferit a cuprins jonglerii de tot felul, jocuri cu cate cinci popice aruncate in aer, mersul pe bicicleta de-a-ndaratelea, sarituri indraznete ca la gimnastica sau deplasarea din varful unei scari metalice, schema care ne-a tinut cu sufletul la gura pe noi, cei din primul rand, fiindca ne cam asteptam sa ne pomenim si cu scara, si cu omul peste noi. Ca si cum circul nu era suficient, baietii au aratat sa stiu sa si cante, sa danseze sau sa efectueze mici numere de pantomima.
Mai departe, prima mea zi la festival – desi a bifat revederea cu niste oameni care-mi sunt dragi si cu care m-am simtit neasteptat de bine – nu a fost tocmai o reusita din punct de vedere artistic. Am avut o tentativa de a vedea “piesa festivalului”, cea pentru care se inghesuia presa de peste tot, iar biletele se vandusera asa de repede, incat ultimii intrati au stat in picioare pe unde au apucat. Piesa se numea Black Stone, avea o distributie numeroasa, cu totii veniti din Emiratele Arabe Unite si era scrisa de un sultan pe nume Mohammed Al Qasimi (aspect cu atat mai fascinant, cu cat adauga intregului eveniment o tusa si mai exotica, impreuna cu intampinarea somptuasa care ni s-a facut: curmale proaspete si cafea). Odata inceputa piesa, surpriza! Nu exista nici translator, nici subtitrare. Am rezistat, asadar, in sala, circa 15 minute si nu am ramas decat cu admiratia pentru costumele traditionale superbe si constatarea ca arabii, ca noi toti de altfel, sunt atat de expresivi prin mimica, tonalitatea replicilor si gesturile lor, incat aproape ca intelegeam cam ce se petrecea pe scena. Zic aproape, fiindca era la un moment dat o scena unde unul facea glume pe banda, ceilalti actori radeau – sala era, evident, in ceata, iar eu ma trezisem pe aceeasi lungime de unda cu actorii, razand la respectivele poante in tandem cu ei, fiindca imi inchipuiam niste replici fictive, pe care i le atribuiam, in gand. Desi, evident, sunt convinsa ca glumele din capul meu n-aveau nici o legatura cu ce spunea nenea ala pe scena. Dar macar am omorat din plictiseala de a asista la un spectacol in araba, fara sa inteleg o iota.
Seara am revenit cu totii cu forte noi si ne-am inhamat la un drum de vreo 30 de minute, catre Cisnadioara, cu autocarul, exact ca-n clasa a saptea. Ajunsi la destinatie, am urcat spre cetate, unde urma sa aiba loc un nou spectacol, de data asta muzical. Cetatea, aflata sus, in varful dealului, e o biserica fortificata de-o simplitate si o frumusete greu de descris. Am aflat mai tarziu ca este cea mai veche bazilica romana, construita undeva la sfarsitul secolului al XII-lea. Am mai aflat si ca, asemeni multor cetati transilvanene, biserica noastra avea si o mica anexa unde erau inchisi sotii aflati in prag de divort, urmand a fi eliberati numai cand si daca se impacau. Ceea ce ma face sa ma intreb, era cineva atat de nebun incat sa n-o faca?! Sau altfel spus, cat de mult trebuie sa te scoata cineva din sarite, incat sa accepti sa renunti la propria-ti libertate (la care se pare ca renuntai, orice ai fi ales)?
Revenind in prezentul cu legile-i mult mai blande, ne-am instalat, asadar, pe bancutele din interiorul superbei fortarete, asteptand sa inceapa concertul. Trupa, niste domni din Quebec numiti Les Charbonniers de l’Enfer, a sustinut spectacolul Nouvelles Frequentations, adica un concert in care singurele instrumente erau vocile lor cu tonalitati multiple si sunetele produse de bataile picioarelor pe niste placi speciale, toate intr-un ritm ametitor. Mi s-a parut interesant ca reuseau sa se sincronizeze atat de bine – fara cusur, ar spune un necunoscator, desi cineva care stie remarca automat micile greseli. Si sunt obligatoriu mici, fiindca e clar ca la orice abatere mai mare a unuia, cad toti dupa el, precum piesele de domino.
A fost interesant de vazut cum se poate face muzica si fara instrumente, desi folkul canadian nu este tocmai pe gustul meu, avand in vedere ca, spre deosebire de alte muzici traditionale, se bazeaza nu atat pe melodie, cat pe versuri. Iar franceza mea e departe de a intelege cu usurinta povesti cantate. Drept care, dupa ceea ce am estimat ca fiind cam jumatate din concert (deci mai mult decat onorabil), ne-am furisat unul cate unul afara, spre a ne intoarce in Sibiu pentru o cina nocturna, intr-o gradina “ca la tara” si cu multa paine, spre deliciul unora dintre noi :). Cina urmata, obligatoriu, de o noapte in Oldies, pentru a reveni la muzica – daca nu contemporana – macar dintr-un secol apropiat de al nostru.
A doua zi m-am bucurat, in primul rand, ca am avut o vreme superba de iunie, desi anuntasera ploaie pe toate fronturile. In al doilea rand, m-am bucurat fiindca am gustat si eu deja faimoasa Marlenka, dupa saptamani intregi de suportat stoic promovarea-ce-ti lasa-gura-apa, facuta de Ruxa. Si nu ca am gustat, am devorat doua, in interval de vreo 30 de minute. Trebuie musai sa incercati, daca ajungeti prin Sibiu! E pe lista de obiective turistice :)
Nu in ultimul rand, ultima zi de festival era o sursa de bucurie fiindca urma sa aiba loc mult-asteptatul Portret al lui Dorian Gray la Teatrul Gong. Pus de data asta in scena de Bastian Kraft, spectacolul promitea din start sa fie altceva, de cand am aflat de la Cristina Bazavan ca va fi un one-man-show, in timp ce personajele celelalte aveau sa fie prezente pe niste plasme. Si s-a ridicat la nivelul asteptarilor. Plasmele, de diferite dimensiuni, erau dispuse pe scena la o anumita distanta unele de altele, suficient cat sa ii permita actorului sa urce pe ele, pentru a se plasa in diverse ipostaze. Astfel, el putea sta turceste pe covor langa flacara unui semineu care ardea intr-o plasma, ori putea sta la masa cu Henry – reprezentat, de asemenea, pe o alta plasma. Uneori scenele se succedau ametitor, crampeie din decor derulandu-se pe plasme – niste trepte spiralate urcate in fuga, doua usi din lemn masiv deschizandu-se, zoom pe o clanta apasata de o mana, alt zoom pe un chip chinuit, in timp ce trupul, nefiresc de mic, se continua cuminte pe o plasma invecinata, toate invaluite de un rotocol de fum de tigara intrezarit pe margini. O adevarata simfonie a imaginilor, cumuland cu portretul, care aparea de indata ce actorul se plasa in fata micutei camere dispuse undeva pe scena. Atunci tabloul se zarea, fiind nimeni altul decat el, filmat in timp real. Intreaga poveste a fost impecabil pusa in scena, iar pactul facut de Dorian, prin care isi vindea sufletul pentru ca portetul sa imbatraneasca in locul sau, in timp ce el ramane vesnic tanar, a fost cu atat mai cutremurator cu cat la sfarsit, cand trebuia sa sfasie portretul, si-a dat jos masca, si-a sters machiajul auriu si s-a prabusit pe podea, lasand vocea naratorului sa-si urmeze cursul, iar portretul sa ii ia locul si sa ii dezvaluie adevarata identitate.
Si pentru ca mi-a parut rau ca tocmai cu o seara inainte de venirea mea la FITS se jucase spectacolul “O lume pe dos”, am profitat de ocazie si l-am prins in ultima reprezentatie din stagiune, la cateva zile dupa ce m-am intors in Bucuresti. Spectacolul intruneste intr-un act trei piese scurte, de Terrence McNally, A.R. Gurney Jr. si Christopher Durang, toate avand ca tema principala singuratatea, in diferitele sale ipostaze. Infatisata intai in persoana unui dirijor captiv in propriul eu, ajuns pe culmile succesului si convins ca nu mai exista cineva care sa il rascoleasca atat de tare precum propria-i persoana, ilustrata apoi cu umor intr-o casnicie in care singura modalitate de a gasi noi provocari este aceea de a recurge la un joc al imaginatiei – si in incheiere redata dramatic in reactiile unei femei psihopate, care trece cu repeziciune de la o stare la alta, intr-un joc absolut magistral.
Si poate ca m-a impresionat piesa cu atat mai mult cu cat, in ultima seara petrecuta la Sibiu, am avut oportunitatea de a sta de vorba cu doi dintre oamenii de pe scena: doamna Iarina Demian, omul care a regizat intregul spectacol si a jucat in ultima piesa, si Tudor Chirila, actorul, care a insufletit trei personaje diferite. Si am inteles cat de important este publicul pentru un actor, si cat de dificil este sa il aduci pe aceeasi lungime de unda cu tine, sa ii captezi atat atentia, cat si trairile, si sa il transpui in rolul pe care-l joci. Am aflat, de exemplu, ca orice actor, oricat de mare si de experimentat ar fi el, tot are emotii atunci cand urca pe scena. Ori ca atunci cand publicul devine dezinteresat, asta se simte. Ori ca soneria unui telefon poate intrerupe un intreg spectacol si nu da peste cap numai niste replici – care nu, nu pot fi reluate la comanda. Da peste cap o intreaga regie complexa, de care publicul nu are habar. Da peste cap firul povestii, sincronizarea cu muzica de fundal, presetarea luminilor si, nu in ultimul rand, atmosfera creata. Fiindca actorii nu sunt, asa cum s-ar crede de pe un scaun din ultimul rand, niste roboti. Sunt oameni care intra in pielea unui personaj, care investesc propriile emotii intr-un rol si care depun, mai ales, multa munca si multa pasiune in ceea ce fac. Oameni care petrec sute de ore repetand, pentru ca piesa sa iasa perfect. Oameni care, daca reusesc sa reia piesa de unde a ramas si sa o duca pana la capat, fara ca publicul macar sa simta vreun efort, sunt actori desavarsiti. Iar asta trebuie pretuit.
In timp ce priveam, impreuna cu celelalte sute de oameni veniti la festival, focurile de artificii de final, imi dadeam seama ca am trait in doua zile cat as fi trait intr-o luna, in mod normal. Fiindca atunci cand mergi la spectacol dupa spectacol, iar intre timp te plimbi printre stradutele Sibiului, plin de oameni – multi dintre ei straini, veniti anume pentru festival, te deconectezi cu totul, uiti de tine si intri intr-o dimensiune in care nu mai exista decat teatru. Si frumoasele japoneze care defileaza prin Piata Mare. Si nu putea exprima asta mai bine Jonathan Mills, cand a afirmat intr-o conferinta de presa ca un festival de o asemenea anvergura nu poate fi gazduit intr-un oras mare, zgomotos. E nevoie de un loc linistit, armonios. Cum e Sibiul.
Mai multe poze aici.
Acest post este scris de Miruna Sfia
