Zilele trecute am intrebat care sunt modelele voastre de succes in viata/de viata. Si cativa dintre voi m-au intrebat care sunt modelele mele. Ce greseala… ia uite cat am scris :D
Cand eram mic si ma intrebau “cei mari” ce vreau sa ma fac atunci cand cresc, le raspundeam: “Indian!”. Da, citeam cartile lui Karl May, iar Winettou mi se parea un personaj de basm, mai credibil si mai bun decat Praslea autohton.
Asta se intampla pe la 6 ani, cand Old Shatterhand si Old Firehand ma invatau primele cuvinte in engleza (ca trebuia sa inteleg ce inseamna numele lor, nu?).
Cumva, niciodata nu am perceput succesul in viata ca ceva clar definit. Mai degraba ca pe ceva ce faci cu placere si, in consecinta, esti bun la ceea ce faci.
Pe la 10-12 ani, modelul meu de succes in viata era unul colectiv: ciresarii (o parte din ei). Voiam sa fiu inteligent/destept ca Victor, sa fiu atlet ca Ursu, sa am energia si replica rapida si acida a lui Tic, sa am auto-ironia lui Dan. Am facut chiar o lista cu omul care mi-ar fi placut sa ajung. Imi pare rau ca nu o mai am, sa pot compara.
Ulterior, viata mi-a aratat ca nu e chiar ca in carti, ca modelele gasite de mine, desi valabile, sunt greu de pastrat. Ca oamenii reali sunt plini de “bube” si “hibe”, ca nuantele de gri sunt mai multe decat am vrea sa recunoastem, ca oamenii reactioneaza in functie de circumstante, ca suntem in stare de gesturi si fapte reprobabile in momentul in care suntem cu spatele la colt.
Si atunci modelul s-a schimbat. Si nu a mai fost cineva anume, ci un stil de viata. Pe care l-am cautat cativa ani buni (7-8): un stil de viata care sa contina doua elemente principale. Unul dintre ele era libertatea, capacitatea de a decide eu pentru mine. Al doilea era posibilitatea de a face ceva ce imi place, sa nu simt ca muncesc.
Si le-am obtinut, intr-un final, nu fara eforturi, nu fara a depasi prejudecati, fara a-i innebuni pe ai mei (cata rabdare ati avut :)) ) care nu intelegeau de ce refuz eu sa ma duc sa muncesc intr-o banca etc.
Acum, modelul meu este in continuare unul de “cum as vrea sa fie viata mea”: sa fac ce imi place, fara prea multe compromisuri, sa am o familie misto, care sa fie alaturi de mine si cand o iau razna si plec sa vizitez 8 tari in 3 luni.
Exista insa si cateva elemente luate de la diferite persoane despre care am citit sau le cunosc personal:
– curajul de a face afaceri al lui Richard Branson;
– capacitatea de a reveni a lui Donald Trump (desi omul si modelul de business nu imi plac, in general);
– insistenta si incapatanarea de a “vinde” ceva (chiar si un vis :) ) a lui Andrei Rosca;
– curajul de a-mi schimba complet viata, daca simt ca e nevoie, dovedit de Andrei Crivat;
– si la sfarsit, dar nu la urma: cateva lucruri de la parintii mei. De la care, in ciuda confruntarilor avute pe parcursul a 30 de ani de viata – care inca mai exista, am invatat sa visez la mai mult si sa am rabdare sa obtin ceea ce vreau. De la care am invatat ca la 56 de ani poti face mai mult sport decat fac eu la 30 si ca poti sa speri chiar si cand lucrurile nu par asa de bune pe cat le-am vrea.
Ah, era sa uit: nepoata mea. As vrea sa fiu in stare sa rad la fel ca ea toata viata.
Sper sa fiu in stare sa iau deciziile bune in momentele cu adevarat importante in viata. Si sper sa imi permit sa gresesc si peste 20 de ani, ca sa am de unde invata.
Sursa imaginii: flickr, user fffff
